CARTEA PE GLOB

Tinara dar viguroasa

Impresii despre literatura şi spiritualitatea estonilor

Vlad POHILĂ

Chiar şi în unele sfere intelectuale persistă o prejudecată conform căreia ar deţine impor­tante valori spirituale numai sau de regulă po­poarele mari (ca număr de populaţie) şi vechi (ca organizare etnică şi statală). Opinia aceas­ta, vădit preconcepută, la noi, în Basarabia, era (şi mai este) obsesiv ilustrată - nici nu se putea altfel - prin exemplul poporului rus, ale cărui mărime fizică şi anumite frumoase împliniri, de ordin cultural-ştiinţific, nu le pune la îndo­ială nimeni. În alte părţi sînt invocate cazurile naţiunilor franceză, spaniolă, germană, brita­nică, americană, chineză, japoneză, evreiască etc. Or, totul este relativ. Nu în zadar şi-au ales romanii acest principiu, ca pe unul de bază al existenţei lor: Non multa, sed multum, adică Nu mult, ci eficient (calitativ). Principiulîn cauză poate fi ilustrat grăitor, prin exemplul norvegienilor, un popor de vreo cinci milioane care însă, numai în ultimul secol a dat omenirii patru laureaţi ai Premiului Nobel în domeniul literaturii. Curios, dar scriitorul norvegian care se bucură de o maximă popularitate în lume nu deţine nici Nobelul, nici alt premiu de rang internaţional - ne referim la dramaturgul Hen-rik Ibsen (1828-1906). Piesele sale au fost şi sînt jucate pe marile scene ale tuturor ţărilor în care există teatre, mişcare, viaţă teatrală. Ar fi nedrept însă să fie pusă la îndoială popula­ritatea, larga receptare a prozei lui Knut Ham­sun (1859-1952), laureat al Premiului Nobel în 1920. Ceva mai înainte primiseră Nobelul scri­itorii norvegieni Bjornstjerne Martinius Bjorn-son (1832-1910) şi Karl Adolph Gjellerup (1857­1919), ambii incomparabil mai puţin gustaţi de cititorii din lume. De altfel, ca şi Sigrid Undset (1882-1949), laureată a Premiului Nobel pen­tru anul 1928, autoare de romane istorice, na­turaliste şi cu tentă feministă. Dar nu numai în domeniul literaturii au luat norvegienii această prestigioasă distincţie internaţională. Explora­torului, oceanografului şi luptătorului pentru drepturile omului Fridtjof Nansen (1861-1930) i s-a acordat Premiul Nobel pentru pace. Fără Premiul Nobel, alt conaţional al lui Nansen, şi el explorator al polurilor, de Nord şi de Sud, Roald Amundsen (1872-1928), este un nume emble­matic în domeniu, posibil şi prin dramatica-i dispariţie pentru totdeauna, într-o regiune a Polului Nord, cînd încerca să salveze nişte co­legi aflaţi în pericol de moarte printre gheţuri şi vijelii. Emblematici pentru cultura naţională, dar şi pentru cea europeană şi chiar mondială, au devenit şi alţi norvegieni: compozitorul Ed-vard Grieg (1843-1907) şi pictorul Edvard Mun­ch (1863-1944). Oprim aici enumerările - cîte ne-au venit în memorie -, sînt, credem, sufi­ciente pentru a demonstra ce miracole poate face un popor mic, şi încă vitregit de soartă, cît timp unele popoare mai numeroase, adeseori şi mai norocoase în ceea ce priveşte aşezarea geografică sau evoluţia istorică, vegetează fără a-şi face probleme că rămîn, iată, secole la rîndul, nişte anonimi, fără a oferi omenirii personalităţi marcante sau evenimente mai ieşite din comun. Punem punct aici exemplului norvegian şi din motivul că nu acest popor va constitui acum obiectul preocupărilor noastre. Ne vom referi la altă naţiune, care, ca să recur­gem la o metaforă populară, este cu adevărat mică, dar voinică. E vorba de estoni, într-un fel nişte vecini de-ai norvegienilor: nordici şi ei, at-îta doar că se află ceva mai la sud, şi nu numai geografic, ci din mai multe puncte de vedere.

Despre aşezarea estonilor

Priviţi atent la harta Europei. Ridicaţi privirile ceva mai sus, la nord. Veţi găsi din prima locul unde se află Estonia? Puţin pro­babil. Pentru că e un stat mic. Da, ceva mai mare decît R. Moldova, şi totuşi: 45 mii kilo­metri pătraţi, pentru o populaţie de 1,4 mln.

locuitori, dintre care peste un milion sînt băştinaşi, iar ceilalţi, cam o treime - cu precă­dere ruşi şi alţi slavi. Geografic, Estonia este „îmbrăţişată" de numai doi vecini tereştri: Letonia şi Rusia. (Printre altele, politologul american Samuel Huntington (1927-2008), în faimoasa-i carte Ciocnirea civilizaţiilor, tra­sa, la nordul Europei, linia de demarcare a civilizaţiilor aflate într-un posibil sau iminent conflict pe rîul ce constituie frontiera esto-no-rusă...). Are Estonia, în schimb, o splendi­dă ieşire la Marea Baltică, de unde vin nu nu­mai curenţi calzi, dar şi nenumărate cîrduri de peşti dintre cei mai diferiţi, hrana de toate zilele, cea mai sigură a estonilor, ca şi a altor popoare aşezate pe malurile mărilor. Hrană nu numai în sensul primar al acestui cuvînt, ci şi ca un loc de muncă, prilej de manifes­tare a dragostei faţă de natură şi de semeni, în fine - loc de relaxare. Şi mai e Marea Bal­tică pentru estoni o întruchipare a libertăţii, a „largului", a infinitului spre care aspiră omul încă din copilărie. Marea semnifică pentru estoni cam aceeaşi ce era pentru noi mun­tele sau poate - codrul, „frate cu românul", nu-i aşa? Sentimentul acesta, spiritul şi dorul de libertate, generat şi alimentat de mare, s-a acutizat printre estoni după cea de-a tre­ia ocupaţie rusească, din 1944, cînd deveni problematică nu că ieşirea în largul talazuri­lor, ci chiar simpla trecere de pe continent pe cele vreo 1 500 de insule estone, păzite cu străşnicie de grănicerii sovietici.

Dacă la noi, în Basarabia, după 1812, apoi după 1944, a căpătat o conotaţie simbolică expresia „peste rîu" („peste Prut"), în Estonia are un subînţeles metaforico-alegoric îmbi­narea de cuvinte „peste mare", „dincolo de mare" (sau „de golf"), adică „de cealaltă parte a Mării Baltice", mai exact - „a Golfului Finic". În perioada 1945-1991, „peste mare" se afla lumea liberă, democraţia şi prosperitatea pe care le întrupau ţările scandinave, în primul rînd Suedia, unde în 1944 s-au refugiat circa 70 000 estoni, elita micii ţări baltice ocupate de URSS. Tot acolo, pe malul de nord al Bal­ticii, trăiesc şi fraţii mai norocoşi ai estonilor - finlandezii. În manualele sovietice de isto­rie era acreditată pe larg opinia că estonii şi finlandezii, fraţi de sînge şi de limbă, ar fi fost despărţiţi mereu, de-a lungul a peste un mileniu, de Golful Finic. Se lansa, cu acest scop, şi o legendă, conform căreia, triburile ugro-finice, venind din Ural spre Nordul Eu­ropei, s-ar fi certat tocmai pe locurile unde se află azi Petersburgul şi estonii au luat-o spre vest, iar finlandezii - spre nord, lăsînd între ei un spaţiu gol, ulterior valorificat de ruşi. Or, o cunoaştere ceva mai amănunţită a istoriei moderne răstoarnă această „te­orie". La începutul sec. XVIII, ţarul rus Petru cel Mare a zidit Petersburgul, noua capitală a imperiului său, pe pămînturi populate de ingheri sau inghermani - o varietate etnică a finlandezilor, în temei, fraţi ai finlandezilor şi ai estonilor. Aceştia constituiau populaţia băştinaşă a actualelor regiuni ruseşti Pskov şi Petersburg, pînă în Karelia, astfel încît es­tonii şi finlandezii formau un fel de arc, un fel de potcoavă în partea de est a Mării Baltice, pe ambele maluri ale acestei ape, arcul sau „potcoava" fiind rupte de ruşi în sec. XVII-XIX, iar ingherii - asimilaţi sau nimiciţi.

Deşi am pornit de la intenţia de a scrie nişte note fugare despre literatura estonă, fără să vrem, am lunecat în istorie, ba, şi mai rău - în politică. Însă evoluţia spiritualităţii estone, ca şi a altor popoare, de altfel, este prea strîns legată de istoria poporului, încît anumite segmente sau aspecte ale vieţii li­terare, culturale - şi de ieri, şi de azi - nu pot fi percepute de-a întregul fără o cunoaştere oricît de sumară a trecutului acestei naţiuni.

Estonii şi stăpînirile străine

În sec. X-XII se constituie poporaţia es­tonă, care atinge un număr destul de mare - circa 150 000 locuitori - şi o apreciabilă dezvoltare a agriculturii, meşteşugurilor. Apar primele oraşe cum ar fi Revel, Tallinnul de mai tîrziu; sau urbea numită de ruşi Iuri-ev, de germani - Dorpat, iar de estoni Tartu. Aproape un mileniu pămînturile estone s-au aflat sub stăpîniri străine: teutonă, daneză, suedeză, polonă, germană, rusă, sovietică, fiecare lăsînd urme distincte în analele po­porului. Astfel, teutonii, în sec. XIII, îi conver­tesc pe estoni la creştinism, deşi elementele de păgînism s-au păstrat pînă în zilele noas­tre, cînd a le etala a devenit o modă, mai ales printre tineri. În anul 1521, germanii au adus în acest spaţiu de pe ţărmul Mării Baltice ide­ile Reformaţiei, astfel estonii fiind şi astăzi, în majoritate absolută, protestanţi, mai exact - luterani. Credinţa luterană a avut un rol decisiv la stabilirea unor repere morale ale estonilor, cum ar fi: ordinea, punctualitatea; simţul răspunderii, respectarea cuvîntului dat şi a promisiunii făcute; sobrietatea relaţi­ilor interumane, ferite de familiarisme exce­sive sau de cumetrism; curăţenia - corpului, a casei, a gospodăriei şi a mediului etc., etc. Posibil, încă înainte de implantarea moralei luterane, vitregiile sorţii, solul arid, marea nu întotdeauna blîndă, clima aspră au dezvol­tat la estoni perseverenţa, asiduitatea soră cu încăpăţînarea, o tenacitate devenită pro­verbială, felul cumpătat de a aborda lucrurile şi chiar modul rezervat de a comunica, de a vorbi înde ei şi cu alţii. De aici şi unele legen­de, ba chiar şi bancuri, potrivit cărora esto­nii ar fi zgîrciţi la vorbă, necomunicabili, că „pînă scoate estonul o vorbă, apune soarele" (sau: „pleacă şi ultimul tren din gară, ultimul vapor din radă, ultimul avion de pe pista de decolare" etc. asemenea).

Teutonii şi danezii au ridicat în spaţiul geografic eston primele cetăţi, astfel punînd baza urbanizării populaţiei estone. Puţini ştiu că denumirea capitalei estone - Tallinn, provine de la cuvintele tannalinna, care, în traducere înseamnă „oraş danez". Nu e întîmplător faptul că cei mai mulţi străini, mai ales cei veniţi din ţările sudice, la Tallinn sau în alt oraş eston, au senzaţia că se află într-un tîrg din basmele marelui povestaş danez Hans Christian Andersen... Stăpînito-rilor germani le revine meritul de a fi scris primele texte în limba estonă, în sec. XVI, traducînd pentru estoni, în premieră, cărţi­le sfinte; tot ei au elaborat şi primele studii despre limba, folclorul şi traiul acestui popor baltic. Nemţii au iniţiat şi editarea primului ziar eston, unul dintre cele mai vechi în Eu­ropa, Rewalsche Postzeitung, lansat în 1689, şi care, cu unele intermitenţe, a apărut pînă în 1940. Suedezii au deschis primele tipogra­fii estone - la Tallinn, apoi la Tartu; iar rege­le Gustav Adolf a fondat prima universitate pe pămîntul eston: Academia Gustaviana, în 1632, cunoscută mai tîrziu ca Universitatea din Dorpat (Tartu). Aici au făcut studii sau au predat numeroase personalităţi ale culturii, ştiinţei şi vieţii sociale estone, dar şi din alte ţări: medicul rus Nikolai Pirogov, lexicograful Vladimir Dahl - autorul celui mai important dicţionar explicativ al limbii ruse, lingvis­tul Baudouin de Courtenay etc., precum şi Pan Halippa, Ion Pelivan, Nicolae Bivol, alţi fruntaşi ai mişcării de eliberare naţională din Basarabia de la începutul sec. XX. Ruşii, devenind stăpîni peste pămînturile estone după 1721, „au călcat cu stîngul" aici: invazia lor a fost secundată de o groaznică molimă de ciumă, care a băgat în mormînt cam ju­mătate din populaţia estonă. Foarte curînd după ocuparea acestei provincii baltice, ruşii au început a-şi impune legile, inclusiv mo­bilizarea bărbaţilor în armată, pe 25 de ani, prestarea diferitelor munci în beneficiul im­periului care îi punea pe ţăranii estoni într-o situaţie similară cu cea a şerbilor din Rusia etc. Au urmat tentative insistente de rusifi-care a administraţiei, jurisprudenţei, învăţă-mîntului, culturii şi chiar a bisericii. În cultura Estoniei, ruşii, spre deosebire de suedezi sau germani, nu au făcut nimic pentru băştinaşi, ci doar pentru fiii şi fiicele de cinovnici şi popi trimişi aici; aşadar, exact ca şi în Basa­rabia sub stăpînire ţaristă. Un „merit" incon­testabil al stăpînirii ţariste rezidă în faptul că rusificarea luînd proporţii greu suportabile, pe la mijlocul sec. XIX a declanşat o amplă şi energică mişcare de eliberare naţională a estonilor. Fruntea acestei mişcări, motivată şi de dominaţia agasantă, în provincie, a baro­nilor germani, era reprezentată de... corurile estone, care întruneau mii şi mii de estoni, inclusiv ţărani, orăşeni, cîntăreţi bisericeşti, clerici, cadre didactice, scriitori şi ziarişti etc. Prima sărbătoare pan-estonă a corurilor a avut loc la Tartu, în anul 1869, un animator de vază fiind şi poeta Lydia Koidula, autoa­rea unui cîntec intitulat Nici de o sută de ori să mori nu-i de-ajuns... („...pentru libertatea Patriei"), devenit ulterior imn naţional.

În primăvara lui 1917, urmare a înteţirii mişcării naţionaliste, a fost întemeiată Au­tonomia Estonă, prototipul Estoniei inde­pendente de Imperiul Rus. Atunci au fost trasate pentru prima dată hotarele - simbo­lice, încă - ale statului eston. Tricolorul (al­bastru, negru şi alb) devine drapel naţional, iar estona este proclamată limbă oficială. În iulie au loc alegerile în Parlamentul eston, iar la 24 februarie 1918, un grup de patrioţi proclamă la Părnu independenţa Republi­cii Estone. Urmează un an şi jumătate de confruntări armate - Războiul de eliberare naţională, cînd tînăra armată estonă, mani­festînd o surprinzătoare maturitate militară, dar şi un eroism admirabil, zdrobeşte trupele bolşevice, apoi pe cele albgardiste, precum şi pe cele germane. Recunoscută de Rusia bolşevică în februarie 1920, în anul următor Estonia devine membru al Societăţii (Ligii) Naţiunilor. Abia după 1921 în manualele de geografie din lume apar în premieră statele baltice: Estonia, Letonia, Lituania. Ghidaţi de ideea edificării unor state naţionale, balticii au promovat regimuri democratice, capabile să dezvolte economii în genere prospere şi spiritualităţi corespunzînd standardelor vest-europene. Se părea că opresiunea rusă, orga­nizarea şi mentalitatea semiasiatică au rămas doar nişte amintiri... Veni însă acea zi fatală de 23 august 1939, cînd la Moscova a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, conform căruia statele baltice revin „sferei de influen­ţă" a URSS. Foarte curînd „sfera de influenţă" prinde contururile unei ocupaţii în cel mai penibil stil banditesc: ţărilor baltice, li se cere „găzduirea" unor contingente de trupe a cîte 40-50 de mii de ostaşi şi ofiţeri sovietici, care depăşeau numeric armatele naţionale. Peste ceva timp balticilor li se impune„schimbarea" guvernelor: din democratice, în „progresiste" (a se citi: pro-sovietice, pro-comuniste), în care scop, în iunie 1940, Moscova organizea­ză aici „alegeri democratice", de manieră so­vietică. Tragicomedia culminează în primele zile de august ale lui 1940, cînd nou-forma-tele republici „populare" Estonia, Letonia şi Lituania sînt „primite" de către Stalin, cu multă generozitate, în componenţa URSS. Ar fi nedrept să nu recunoaştem Kremlinului şi Kominternului de la Moscova „meritul" de a fi ales un moment relativ potrivit pentru inva­darea Ţărilor Baltice, ca şi a regiunilor de est ale Poloniei, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. Europa mai trăia consecin­ţele „Marii depresii" şi demagogii ce pretin­deau a fi apărători ai „celor mulţi, umiliţi şi obidiţi", lozincile stîngiste despre „echitate, dreptate şi bunăstare generală" aveau priză la o parte din populaţia ţărilor invadate de sovietici. Însă euforia - chiar şi în rîndurile ce­lor mai năpăstuiţi - se destramă destul de re­pede. Mai întîi, din cauza comportamentului necivilizat al ocupanţilor: şi militarii sovietici, şi noii funcţionari de partid trimişi de Mosco­va, critici aprigi ai capitalismului, excelau prin lăcomia de a se căpătui cu tot felul de bunuri datorate tocmai acestui blestemat de ei re­gim, cumpărînd în cantităţi enorme tot felul de mărfuri, de la bibelouri şi pînă la obiecte de lux. „Făcînd dreptate" proletarilor, devas-tînd casele capitaliştilor, ocupanţii sovietici luau tot ce puteau din averile burgheze, de multe ori, fără a şti rostul unor lucruri pe care şi le însuşeau. Cazurile cînd soţii de ofiţeri so­vietici mergeau la teatru îmbrăcate în furouri ale cucoanelor burgheze - cazuri înregistrate în anii 1940-1941 nu numai în Ţările Baltice, dar şi la Lwow, Chişinău sau Cernăuţi - i-au amuzat un timp pe localnici, dar după rîs, foarte curînd, a venit şi plînsul. Ca şi la noi, în Basarabia, în acel an de primă ocupaţie sovietică, din Ţările Baltice au fost arestaţi şi deportaţi zeci de mii de „elemente burgheze, duşmănoase sau primejdioase orînduirii so­vietice". Din mica Estonie au luat drumul Si­beriei circa 10 000 asemenea „elemente" care erau, în fapt, mai puţin burghezi şi mai ales patrioţi ce nu acceptaseră invadarea şi so-vietizarea patriei lor. Alţi 50 000 de estoni au fost deportaţi şi exterminaţi în Siberia după terminarea celui de-al Doilea Război Mondi­al; încă 75 000 părăsiseră ţara în faţa înain­tării armatei sovietice „eliberatoare"; în vara-toamna anului 1944, căreia estonii îi opun rezistenţă, în păduri, pînă la sfîrşitul anilor '50 ai sec. XX. Şi în aceste lupte şi-au pierdut via­ţa cîteva mii de estoni... Aşadar, circa 150 000 de victime, din totalul de un milion de estoni, într-un deceniu şi ceva de ocupaţie sovietică. Recitiţi, vă rog, alineatul în care este descrisă prima ocupaţie rusească, din anii '20 ai sec. XVIII: odată cu nimicirea de către invadatori a mii de localnici nevinovaţi, un alt aliat perfid, ciuma, a secerat atunci viaţa a jumătate din populaţia estonă. Să ne mai mire faptul că venirea şi aflarea ruşilor în Estonia se asocia­ză, în memoria istorică a poporului eston, cu moartea, cu violenţa, cu teroarea? Şi cu încă ceva: cu lucrul făcut de mîntuială, cu munca ineficientă şi necalitativă. Ştiam înainte de a vizita Estonia că în limba acestei ţări ruşii sînt numiţi mai altfel decît în restul lumii: vene, iar Rusia - Venemaa, explicaţia găsindu-se în denumirea unor triburi est-slave, venezii, care ar fi fost strămoşii ruşilor din nordul ţării lor. Mare însă mi-a fost mirarea să aflu că vene, pe lîngă termenul de identificare a ruşilor, în argoul eston mai are o semnificaţie: „lucru prost făcut"...

Unele realităţi din ziua de ieri a esto­nilor

Anii de ocupaţie sovietică au decurs în Estonia, în linii mari, la fel ca şi la noi. Totuşi, numai în linii generale. Moscova nu a putut să nu ţină cont de specificul Estoniei şi al celor­lalte state baltice. Bunăoară, centrul imperial nu a îndrăznit să-i treacă pe estoni, letoni şi lituanieni la alfabetul rus - de la cel latin, tra­diţional -, deşi problema a fost pusă şi pen­tru baltici, mai întîi în iarna lui 1941, apoi, din nou, în anii 1945-1947. Nu le-a putut impune balticilor nici patronimicul rusesc, decît doar în documentele perfectate în limba rusă (li­vretele militare, actele de delegare peste ho­tarele URSS etc.), căci în cele estone chiar şi ruşii stabiliţi sau aduşi acolo erau scrişi altfel decît Ivan Ivanovici sau Nina Mihailovna: ceva în genul Ivan, fiul lui Ivan, respectiv, Nina, fiica lui Mihail etc. Nici vorba să se impună în uzul cotidian patronimicul rusesc - estonii, ca şi ceilalţi fraţi baltici ai lor, doar în glumă, cu o subliniată doză de batjocură, sau cînd făceau aluzie la unii deznaţionalizaţi, îşi spuneau Hendrik Gustavovici sau Viivi Mihkelovna. Deşi au încercat, autorităţile sovietice nu au putut elimina, nici măcar strîmtora prenume­le duble, specifice estonilor, dar şi letonilor şi lituanienilor: Anne-Luise, Jaak-Kristian, Vaiva-Irene, Guntas-Virgilius etc. Nu au atentat nici la terminaţiile specifice ale numelor estone, aşa cum au făcut la noi, tăind -u final sau alte terminaţii tipice româneşti, pentru a declina ruseşte mai uşor numele noastre. În pofida eforturilor, rusa nu a putut fi impusă, la fel de devastator ca la noi, nici măcar în administra­ţie; cu atît mai puţin în cultură, învăţămînt, presă - domenii în care limba ocupanţilor a rămas, în republicile baltice, ca una străină. La nivelul cetăţeanului de rînd, rusa nu s-a bucu­rat de nici o simpatie: generaţia mai în vîrstă păstra ataşamentul pentru germană, tinerii dînd preferinţă englezei sau finlandezei; prin anii '60-'80 ai sec. XX, în Estonia, poate mai mult decît în celelalte două republici baltice, luase amploare studierea, individuală sau în cercuri neoficiale, a limbii artificiale esperan­to, ca o şansă în plus de ieşire din ţarcul sovie­tic. De altfel, la acest capitol - al şanselor de ieşire în lume -, estonii au fost favorizaţi de prezenţa în casele lor a posturilor de radio şi TV finlandeze. Se pare că tocmai graţie fap­tului că Moscova promova o politică mai ma­leabilă în republicile baltice, şi presiunile, ac­ţiunile oprimatoare, interdicţiile au fost acolo mai slabe. Nu poate fi subestimat nici spiritul diplomatic - admirabil - al balticilor. Bună­oară, sub pretextul că elevii trebuie să înveţe aprofundat limba rusă, în Estonia, Letonia, Li­tuania s-a menţinut mereu sistemul de învă-ţămînt mediu de cultură generală de 11 ani, cu specializări la real şi umanitar în clasele su­perioare. Aceste, dar şi alte aspecte, au făcut ca în Estonia situaţia lingvistică, adică starea limbii estone versus limba rusă să fie şi în anii de regim sovietic aproximativ aceeaşi cum e starea limbii române acum la noi, după 20 de ani de independenţă şi recunoaştere oficială a statutului ei de limbă oficială.

În asemenea condiţii, de relativă liberta­te şi prosperitate, se părea că nu există mo­tive pentru tulburarea spiritelor în acest colţ de URSS, populat de o naţiune calmă, cum­pătată... Între timp însă, cu precădere în anii '70-'80, numărul estonilor se află în continuă scădere, crescînd însă mereu cifra veneticilor. Dacă în primele decenii după cel de-al Doilea Război Mondial aici erau trimişi tot felul de funcţionari ai partidului comunist şi ai orga­nelor represive (KGB, miliţie), în deceniile ur­mătoare din Rusia au prins a fi trimişi munci­tori pentru marile întreprinderi industriale din Tallinn sau din partea de est a Estoniei, unde se extrag în cantităţi industriale şisturi şi fo-sforiţi. În anul 1980, la Tallinn a avut loc ediţia de iarnă a Jocurilor Olimpice (ediţia de vară desfăşurîndu-se la Moscova). Pregătirile pen­tru JO din Tallinn au început încă prin 1978, servind un pretext minunat pentru a trimite în Estonia mii de muncitori şi ingineri din Ru­sia - în majoritate absolută inutili, dar care, fiind asiguraţi prioritar cu locuinţe, şi-au adus aici şi familiile, astfel contribuind la diluarea şi mai gravă a elementului naţional. Atunci apăruse un banc la Tallinn: dacă pe o stradă dintr-un cartier nou al capitalei estone, Mus-tamăe, strigi „Ivan!" din toate geamurile blo­curilor de locuit s-ar iţi, concomitent, mii de capete... Şi cum rusificarea Estoniei se făcea în ritmuri nepermise, un grup de intelectuali estoni, inclusiv unii funcţionari de partid, au redactat un manifest, intrat în istoria mişcării de eliberare naţională ca Scrisoarea celor 40 - un semnal de alarmă pe cît de delicat, pe atît de argumentat, iar în ultimă instanţă şi vehement, împotriva rusificării şi sovietizării violente a Estoniei. Cel mai curios e că autorii au trimis acest protest la... redacţia principa­lului ziar comunist, sovietic - Pravda! - care, bineînţeles, nu l-a publicat, însă l-a readresat Comitetului central al Partidului comunist din URSS. Liderii sovietici au trebuit să ţină cont de acest document, dînd unele indicaţii de natură să încetinească, dacă nu să fie sto­pate ritmurile populării Estoniei cu venetici. În 1987 în cele două oraşe mari ale Estoniei, Tallinn şi Tartu, ia amploare o mişcare a tine­rilor împotriva... fosforiţilor, da, da, împotriva extragerii abuzive a acestui material utilizat la fabricarea îngrăşămintelor minerale. Extra­gerea în stil barbar a fosforiţilor, a şisturilor bituminoase prejudicia echilibrul ecologic în Estonia şi în scurt timp aceste abuzuri indus­triale au fost limitate. Nu a mai fost posibilă însă stoparea mişcării de eliberare naţională care începuse astfel în Estonia... (Să ne amin­tim că şi la noi mişcarea pentru limbă, alfabet, adevăruri istorice a început prin lupta împo­triva... pesticidelor!... ei da, şi a mitropolitului rusificator Serapion! - ase vedea colecţia Literatura şi arta din anii 1988-1989, eseul lui Ion Druţă despre pămînt, pesticide şi virgule etc.) Şi totuşi, lupta de eliberare naţională a luat contururi clare în Estonia ceva mai po­etic decît „la nivelul fosforiţilor" - şi anume, prin cîntec, prin convocarea unui gigantic festival-concurs al corurilor: peste 30 000 de corişti, circa 300 000 de spectatori. Astfel, istoria se repeta: doar şi în prima ei fază, în 1869, mişcarea de eliberare a estonilor înce­puse cu o sărbătoare muzicală...

În temei, deşteptarea naţională, surprin­zătoare, a estonilor, avea mai multe resor­turi, fosforiţii, şisturile bituminoase şi coru­rile constituind nişte imbolduri cumva „de suprafaţă". Era la mijloc ceva esenţial pentru estoni şi pentru baltici în genere: neaccepta-rea „modului sovietic de trai" ca ceva incom­patibil cu mentalitatea lor şi, în egală măsură - amintirea anilor de independenţă, nostal­gia după acea perioadă scurtă, dar memo­rabilă, de numai două decenii din perioada interbelică. În anii „primei independenţe" a Estoniei majoritatea absolută a populaţi­ei atinsese un standard de viaţă apreciabil, comparabil cu cel din ţările avansate ale Eu­ropei de Vest. Libertatea spiritului de iniţia­tivă, îmbinat cu spiritul de gospodar, dar şi cu mentalitatea întru cîtva egoistă (oricum, străină, dacă nu chiar opusă instinctului gre­gar, „colhoznic"), au dat roade uimitoare în chiar primul deceniu de existenţă a Repu­blicii Estone. Înşişi estonii s-au putut bucura atunci de realizările unei autentice democra­ţii; acest popor dornic de cultură, sensibil la frumos, beneficia de o intensă viaţă spiritu­ală, societatea trăia într-o stare de echilibru, într-o armonie chiar, am zice, pe care multe alte comunităţi şi le-ar fi dorit. Se părea că totul s-a făcut praf şi pulbere în cîteva dece­nii de cumplită ocupaţie sovietică... Însă aşa credeau ocupanţii; altfel vedeau lucrurile cei care trăiseră în acea epocă de libertate. Mai mult, cu trecerea anilor, amintirea perioadei interbelice luase contururi legendare, mitice, care se cereau tot mai mult înviate, refăcute, readuse pe pămîntul eston.

La 1 decembrie 1988 a fost întemeiat Frontul Popular al Estoniei (FPE), care îşi pro­pusese ca punct principal al programului de acţiuni redobîndirea independenţei. Vom preciza că a fost prima mişcare de acest fel în imperiul sovietic. Foarte curînd exemplul estonilor a fost urmat de letoni, apoi de li­tuanieni, georgieni, armeni, ucraineni; în fine, „modelul baltic" alias modelul eston, a fost decisiv pentru mişcarea de eliberare naţională din RSS Moldovenească. Vom mai aminti că una din primele opere realizate de FPE a fost antrenarea patrioţilor - mai ales a tineretului - la zidirea noului edificiu al Bibli­otecii Naţionale din Tallinn, care e şi astăzi una dintre cele mai frumoase realizări ale ar­hitecturii moderne, funcţionale, din Estonia.

La 19 ianuarie 1989 limba estonă este declarată prin lege limbă oficială, iar pe 8 mai 1990 Parlamentul din Tallinn proclamă independenţa Estoniei. Reacţiile furibunde, acţiunile represive ale Moscovei, la reali­zarea cărora a fost mobilizat aparatul KGB, trupele armate, o parte din miliţie, simbria-şii uniţi sub drapelul roşu al mişcării „Inter-front" - nu au mai putut opri valurile luptei pentru independenţă. La 20 august 1991, în timpul puciului din Moscova, mii de locu­itori ai Tallinnului ridică baricade în centrul capitalei, pentru a-şi apăra idealurile. Peste trei zile, monumentul lui Lenin din capitala estonă este demontat şi aruncat la o groapă de gunoi. Acest eveniment, în temei minor, a provocat nu numai furia Kremlinului, dar şi o spaimă în rîndul boşilor sovietici. Atunci la Moscova s-a spus în premieră, mai mult din teamă decît de dragul adevărului că buturu­ga mică s-ar putea să răstoarne carul mare. Or, tocmai aşa s-a şi întîmplat, în realitate,

căci prăbuşirea monstruosului imperiu so­vietic a început de acolo, din Estonia, şi din celelalte două mici republici baltice. La 6 septembrie 1991, Gorbaciov se vede nevoit să recunoască independenţa Estoniei, ca şi pe cea a Letoniei şi a Lituaniei. Zece zile mai tîrziu, aceste trei tinere state devin membre ale ONU. În alte cîteva zile balticii schimbă tăbliţele sovietice de la autoturisme, modifi­că sistemul de coduri poştale, înlătură toate simbolurile, figurative sau de altă natură, ce aminteau de URSS. În 1992, statele baltice adoptă noi Constituţii, care însă au la bază legile fundamentale din perioada interbeli­că. Tot atunci încep a acorda băştinaşilor bu­letine de identitate şi paşapoarte naţionale, introduc valutele proprii, în Estonia aceasta fiind coroana estonă şi pe majoritatea banc­notelor figurînd chipuri de mari scriitori na­ţionali. În august 1994 ultimele trupe ruseşti părăsesc Estonia. Peste nici zece ani, cele trei ţări baltice devin membre ale Uniunii Euro­pene şi ale NATO...

Despre simbolurile estonilor

Cine a făcut la facultate, cîndva, iar acum - la liceu, limba latină, poate îşi aminteşte de expresia Ubi leone, care s-ar traduce mot-â-mot astfel: Acolo, unde sînt lei (în sensul de animale, nu de monedă naţională!). Această fraza latină are semnificaţia de „loc îndepăr­tat, necunoscut", fiind, întru cîtva, sinonimă cu terra incognita.

Estonia nu poate fi pentru noi un tărîm ubi leone... din cel puţin două motive. În pri­mul rînd, pentru că orice s-ar spune, este un spaţiu geografic, dar şi cultural, totuşi cu­noscut nouă, poate cu deosebire generaţii­lor mai în vîrstă. Inclusiv prin faptul că cinci decenii am avut un destin aproape identic: victime ale Pactului Molotov-Ribbentrop, şi Basarabia, şi cele trei ţări baltice au cunoscut brutala ocupaţie sovietică, apoi deportările, foametea organizată, colectivizarea silnică, rusificarea în marş etc. tragedii. Plus, unul dintre nu prea numeroasele avantaje oferi­te de imperiul sovietic: posibilitatea de a ne vizita reciproc, de a ne confesa, de a comuni­ca aidoma unor confraţi mai de voie, mai de nevoie. Apoi, în Estonia, oricît ar fi de incre­dibil, există lei! Da, „regele animalelor" poate fi văzut pe stema acestei ţări nordice. Şi nu unul, ci chiar trei lei, „în marş" în mişcare, e adevărat, nu pe un fundal de junglă, ci pe un scut de aur, „străjuiţi" de o coroana din frun­ze de stejar - copacul ce simbolizează şi la estoni vitalitatea pădurilor, naturii, a pămîn-tului, dar şi a poporului. Au ajuns aceşti lei în Estonia graţie regelui danez Voldemar II, care în sec. XIII a dăruit Tallinnului o stemă cu acest „trio leonic" şi care este aproape iden­tică simbolului heraldic al Danemarcei. Fiind iniţial „herbul" capitalei estone, din sec. XVIII devine însemn al guberniei, iar de la începu­tul sec. XX - stemă a tînărului stat eston. Şi dacă tot am ajuns în zona simbolurilor naţio­nale, credem că merită să descriem, oricît de sumar, şi alte elemente sau componente ale simbolisticii estone, unde mai pui că acestea sînt mai multe decît la noi, ba chiar şi decît la alte popoare, respectiv, state. Drapelul de stat al Estoniei a fost iniţial - din anul 1881 - un steag al studenţimii estone. În 1884 ti­nerii studioşi l-au sfinţit, apoi şi înălţat pe o biserică din Tartu, de atunci căpătînd calita­tea de drapel naţional, fiind arborat la fes­tivalurile muzicale, la cenaclurile scriitorilor, la toate întrunirile patrioţilor. Pentru noi, cei obişnuiţi atît de mult cu tricolorul românesc ce întruneşte albastrul, galbenul şi roşul -culorile de bază ale spectrului cromatic (sau ale curcubeului), cele trei benzi ale steagu­lui eston par cam ciudate. Or, aceste culori au semnificaţii definitorii pentru estoni, şi anume: albastrul - marea, negrul - pămîntul strămoşesc, inclusiv solul arat, aducător de pîine şi alte elemente ale bunăstării oameni­lor, şi albul - curăţenia sufletească şi trupeas­că a estonilor, puritatea aspiraţiilor acestei naţiuni - spre libertate, propăşire, democra­ţie, justeţe, egalitatea şanselor etc. Mai e de menţionat că aceste trei culori estone au o vizibilitate deosebită la distanţă - amănunt deloc neglijabil pentru un popor şi un stat marin. Imnul naţional şi de stat al Estoniei este un cîntec în interpretare corală, intitu­lat Patria mea, bucuria şi fericirea mea. Nu e o creaţie pur estonă: a fost compus în anul 1848, de un muzician finlandez de origine germană, Fredrik Pacius, textul imnului fiind scris de poetul Johann Voldemar Jannsen. (Vom aminti, în context, că şi imnul albane­zilor este un cîntec de Ciprian Porumbescu, cunoscut la noi ca Pe-al nostru steag e scris unire, iar imnul Statului Israel are la bază o melodie populară românească, prelucrată de Guilelm Şorban, cel care a compus mu­zica pentru celebre romanţe precum Mai am un singur dor, Pe lîngă plopii fără soţ, La oglin­dă, Pe umeri pletele curg rîu, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie etc.) Imnul eston a deve­nit atribut al statului curînd după proclama­rea independenţei, în 1918. În anii ocupaţiei sovietice era, desigur, interzis, ca să capete o nouă viaţă din 1988.

Acum, cînd se pare că am epuizat lista simbolurilor naţionale, specifice majorităţii popoarelor şi statelor din lume, vom amin­ti şi de cele cîteva simboluri naţionale spe­cifice exclusiv Estoniei. Au estonii o pasăre naţională, care nu e alta decît... rîndunica. Prin anii '70 ai secolului XX, poetul nostru Gheorghe Vodă, în urma unei vizite în Esto­nia, a scris o poezie care începe astfel: „Esto­nie, ţară-cuib de rîndunică...". Aluzia este du­blă: configuraţia hărţii Estoniei într-adevăr aminteşte de un cuib de rîndunică (iată ce descoperiri poate face inspiraţia şi intuiţia poetică!), dar, cu certitudine, e aici şi o refe­rinţă la această pasăre foarte dragă estonilor, chiar dacă în acei ani, în imperiul sovietic, nu erau recunoscute alte simboluri decît steaua cu cinci colţuri, secera şi ciocanul.

Floarea naţională a Estoniei este al-băstriţa, numită la noi şi albăstrea, floarea-grîului ori scaiete; din cîte ştiu, seamănă cu ci­coarea. Arborele naţional este considerat... nu pinul, nici mesteacănul sau arţarul, cum ar părea firesc pentru un pămînt nordic! -ci stejarul, copac adorat şi chiar divinizat de mai multe popoare. În fine, au estonii şi o piatră (sau o rocă) naţională. S-ar părea că trebuie să fie vreo piatră nestemată, însă nu, estonii au ales ca simbol al perceperii lor estetico-funcţionale... piatra de var, care se găseşte pretutindeni în această ţară, inclusiv pe malul mării şi pe insule.

Tradiţional, în lista simbolurilor unei naţiuni, ale unui stat, este trecută şi limba acestora. Pentru estoni, limba naţională este infinit mai mult decît un simbol... fapt demonstrat de ei de-a lungul istoriei şi mai ales în ultimul timp. Limba estonă este pen­tru vorbitorii ei o realitate vie, palpitantă, ex­trem de sensibilă şi, după cum am mai notat - se consideră însemnul de bază, primordial, vital al poporului, raţiunea însăşi de a exista a estonilor. Situaţi - ca şi românii - într-un „ocean lingvistic" străin, estonii şi-au păstrat graiul strămoşesc cu multă dragoste, dar şi cu o excepţională demnitate, cu o rarisimă îndîrjire. Cele mai multe limbi din lume au „surori", adică idiomuri înrudite, apropiate, şi existenţa „fraternităţii lingvistice" contribuie, neîndoios, la consolidarea fiecărei limbi în parte - suficient să amintim de rolul bene­fic al francezei pentru română, în sec. XIX, ba chiar şi în sec. XX. Făcînd parte din ramura fino-ugrică, din punct de vedere genealo­gic, estona se aseamănă mult cu finlandeza, aceste două limbi fiind în genere reciproc inteligibile. Mai simplu spus, un eston, dacă va citi anevoios, totuşi, un roman finlandez, apoi noutăţile dintr-un ziar de la Helsinki, buletinele de ştiri sau telejurnalele de la posturile Radioteleviziunii finlandeze le va înţelege fără probleme. La fel, şi un finlandez se descurcă relativ uşor la un magazin sau în vreo crîşmă din Tallinn. Estonii mai cultivaţi folosesc în mod curent sursele de referinţă şi de informare din Finlanda; în trecut, cei care prindeau canalele TV finlandeze urmăreau acolo serialele americane sau alte filme oc­cidentale. Într-un formidabil roman de Mati Unt, Balul toamnei, mai multe personaje tră­iesc o viaţă paralelă, dedublată: una în Tallin-nul considerat de ei cenuşiu, banal, enervant, şi alta - în universul luxuriant al eroilor unui film-maraton din SUA, ale cărui episoade se grăbeau să le vadă seară de seară.

Am putea distinge două particularităţi ale limbii estone. Prima ar fi cea pe care o ştie oricine la noi - că e o limbă dificilă. Într-ade­văr, nu e deloc simplu să înveţi o limbă cu două feluri de infinitiv la verbe (o situaţie ra­risimă, dacă nu singulară în lingvistică) şi cu 14 cazuri gramaticale! (Ce-i drept, din această mulţime de cazuri, trei sînt de bază; oricum, şi acestea, ca şi formele de plural, schimbă forma cuvintelor în aşa hal, încît adeseori un substantiv la nominativ ori singular nu sea­mănă defel cu acelaşi cuvînt la genitiv, acu­zativ, partitiv sau la plural). Despre cealaltă particularitate am amintit, oricît de fugitiv: singurătatea, ori singularitatea limbii esto­ne. Deşi conform clasificărilor din lingvistică estona s-ar asemăna şi cu maghiara, în rea­litate aceste similitudini au în vedere doar paradigma, structura limbilor, căci numai cî-teva zeci de cuvinte se regăsesc şi în vorbirea ungurilor, şi în cea a estonilor. Mai apropiate de estonă sînt cîteva limbi „minore" vorbite cîndva masiv pe malurile fluviului Volga şi în munţii Ural. În prezent, purtătorii acestor idiomuri - udmurţii, mari, komi etc. - expuşi unei totale, necruţătoare rusificări, se află în agonie naţională, limbile lor mai putînd fi auzite în satele cele mai îndepărtate de rela­tiva civilizaţie a Rusiei şi constituind, în fapt, mai curînd un apanaj al filologilor. Cazul lim­bii estone, care nu numai că a supravieţuit puternicelor influenţe germane şi slave, dar s-a şi dezvoltat într-o literatură bogată, fasci­nantă, e o dovadă în plus a strînsei legături dintre limbă şi demnitatea umană, a corela­ţiei dintre limbă şi suveranitatea poporului, independenţa lui statală.

Despre scrisul estonilor

Prin anii '70 ai secolului trecut, în RSS Moldovenească, la o populaţie de peste pa­tru milioane, erau vreo 150 de scriitori, mai exact - membri ai Uniunii Scriitorilor. Esto­nia, cu un milion de locuitori, avea peste 300 de membri ai Uniunii Scriitorilor, ceva mai puţin decît Georgia, în care trăiau vreo cinci milioane de locuitori, şi mai mult decît în Azerbaidjan, cu circa şase milioane de azeri. Nu deţinem date exacte pentru starea de lucruri de astăzi, în Estonia, oricum, e de presupus că numărul scriitorilor este acum şi mai impresionant decît în anii de ocupaţie sovietică, măcar şi din motivul că după 1991 au revenit în patrie zeci de literaţi estoni din exil, mai ales din Suedia, Canada şi Australia.

Cum s-ar explica această proporţie, ne­obişnuit de mare, dintre milionul de simpli locuitori şi sutele de scriitori? O primă mo­tivaţie ar fi fascinaţia deosebită a estonilor pentru carte, pentru lectură, pentru cu­noaştere, pentru fabulaţii, am zice. Nu este defel neglijabilă, în acest sens, nici marea, puternica dragoste pentru limba maternă poate prima, cea mai importantă afecţiune naţională a estonilor, pe care ei o consideră ca însemn de bază al etniei lor şi motiv esen­ţial pentru dăinuirea lor pe acest pămînt. Mai e la mijloc, desigur, şi un aspect inedit, propriu mentalităţii naţionale: popor nordic, în genere discret şi cam tăcut, estonii nu că sînt prudenţi la vorbărie, dar desconsideră, dispreţuiesc această manifestare a emoţiilor umane. „A sta la taifas" în opinia majorităţii estonilor e un fel de a pierde timpul, un semn de lenevie, iar a vorbi mult şi zgomotos se consideră un indice clar al lipsei de cultură! Şi dacă există această reţinere în forma de exprimare prin viu grai, nu-i aşa că e firesc ca estonii să-şi reverse stările, trăirile, emoţiile altfel, adică în scris?

Amintind de reticenţele estonilor faţă de comunicarea prin viu grai, vrînd-nevrînd ne-am gîndit şi la folclorul acestui popor, la literatura sa din timpurile cînd încă nu se impusese practica sau moda scrisului cărţi­lor. Au estonii o creaţie populară extrem de bogată, numai în arhivele muzeelor literare din Tallinn şi de la Tartu se păstrează peste un milion de file cu texte folclorice, apoi şi mii de benzi magnetice. Primul text scris în limba estonă nu a fost unul cu caracter religi­os sau juridic - ca în cele mai dese cazuri de atestare, în premieră, a limbilor din Europa - ci unul folcloric, un cîntec de nuntă, sau o oraţie, o conocărie, de vreţi, din sec. XVI. La fel, prima operă literară ce a făcut cunoscut lumii poporul eston a fost o creaţie de inspi­raţie folclorică: epopeea naţională Kalevipoeg („Fiul lui Kalev"), elaborată în anii 1857-1861 de Friedrich Reinhold Kreutzwald (1803­1882). Ticluind această capodoperă, autorul eston a pornit, neîndoios, de la modelul Ka-levalei finlandeze (tipărită în 1835, ed. a 2-a, completată, în 1849), ambele eposuri avînd destule similitudini ca structură, naraţiune, linii de subiect, personaje, elemente mitice şi mitologice ş.a.m.d. Similare sînt, în multe privinţe, şi destinele autorilor: şi finlandezul Elias Lonnrot, şi estonul F.R. Kreutzwald erau de meserie medici, ambii au cules şi poveşti populare, au redactat şi editat reviste de cul­turalizare a oamenilor simpli. Totuşi, estonul a fost, se pare, un talent literar mai pronun­ţat, impunîndu-se, în epocă, ba şi la începu­tul secolului următor, XX, prin poeme lirice şi satirice, nuvele, precum şi prin traduceri de calitate din poezia germană (din Goethe, Schiller, Heine, Lenau). O povestire a sa, nu­mită Viaţa pămîntească a smeritei Genoveva - era, de fapt, o adaptare a unei scrieri sen­timentale de un autor germano-olandez -, a emoţionat multe generaţii de cititori estoni. Cînd am notat ceva mai sus că epopeea Kale-vipoeg a purtat prima în lume bunul nume al estonilor, nu am greşit, nici nu am exagerat: tipărită în premieră concomitent în estonă şi în germană, această creaţie a fost tălmăcită, integral sau fragmentar, în circa 50 de limbi de pe glob. Inclusiv în română: în anii '60 ai sec. XX a văzut lumina tiparului, la Bucureşti, o versiune destul de bine realizată (a doua ediţie a fost tipărită în Editura Univers, 1978), iar la Chişinău a făcut o versiune poate şi mai bună Pavel Starostin (1922-2008, dînsul a tra­dus şi Kalevala, Hiawatha şi încă multe alte capodopere ale literaturii universale, de la dramaturgii antici pînă la poeţii modernişti). Atîta doar că P. Starostin în timpul vieţii nu a putut publica decît fragmente din eposul es­ton, deşi îşi dorea foarte mult să vadă tipărită transpunerea întreagă, pregătind-o pentru tipar chiar şi în ultimele zile de aflare printre noi. Kalevipoeg are 20 de cînturi (rune) şi cir­ca 19 mii de versuri, o mulţime de personaje şi nu mai puţine istorii-linii de subiect. Vom aminti, în contextul eseului nostru, doar fina­lul eposului eston: Kalevipoeg = Fiul lui Kalev moare înlănţuit la porţile iadului. Epilogul poemului prevesteşte învierea şi întoarcerea lui Kalevipoeg în sînul poporului său (iar în unele variante chiar figurează eroul întors dintre morţi), însă impresia de fatalism ori­cum persistă. Găsim sau regăsim aici o ca­racteristică a estonilor, pe care fatalitatea i-a însoţit de-a lungul istoriei. De fapt, ar fi mai bine să spunem că istoria estonilor - ca şi cea a românilor, de altfel - a oscilat între agonie şi extaz, şi nu riscăm a preciza ce a prevalat.

Înseşi începuturile literaturii, ale scri­sului la estoni au avut loc sub semnul unor triste, tragice evenimente. Astfel, primul text scris în limba estonă s-a pierdut ori a fost ni­micit: doar din surse indirecte se ştie despre un catehism tipărit în Germania, la 1525, în limbile estonă, letonă şi livonă. Altă scriere estonă, din 1535, şi aceasta realizată într-un land german, s-a păstrat parţial, însă la un grad sporit de deteriorare, devenind prac­tic indescifrabilă. O personalitate eminentă a culturii estone a fost preotul Otto Masing (1763-1832), autor de valoroase cărţi didac­tice, povestiri, nuvele şi poezii moralizatoare, ode, satire şi fabule. A editat calendare şi un prim ziar pentru „talpa ţării", care se numea chiar aşa, în traducere: Săptămînal pentru ţărani. Şi nu l-a editat pur şi simplu, ci cu o perseverenţă pur estonă, de invidiat: avînd numai 96 de abonaţi, pentru ei scotea în fie­ce săptămînă cîte un număr nou! Cunoscînd zece limbi, avea predispoziţii clare pentru fi­lologie, Masing fiind cel care a născocit şi a pus în uz „cea mai estonă" literă din alfabetul acestei limbi: 6 („o cu tildă") pentru a reda, foarte reuşit, din punct de vedere etimologic, un sunet similar lui [î] românesc, care în fin­landeză, limba-soră a estonei, sună şi acum şi se scrie ca o. Peste ani însă, s-a aflat despre o preocupare deosebită a lui Masing: decenii a lucrat la un dicţionar fundamental al limbii estone: explicativ, etimologic, cu includerea cuvintelor din cele două graiuri de bază ale limbii sale materne - de sud (de Tartu) şi de nord (de Tallinn). Avînd în vedere talentul de creator al lui O. Masing, dar şi vasta lui cultu­ră generală şi filologică în special, o fi elabo­rat cu certitudine un dicţionar cum nu mai exista în patria sa. Numai că nu a izbutit să-l editeze nici măcar parţial, iar după moartea sa, miile de file au dispărut fără urmă... La începutul sec. XIX, un adolescent foarte ta­lentat, Kristian Jaak Peterson, alcătuieşte, la 16 ani, o gramatică a limbii suedeze, iar un an mai tîrziu scrie un solid studiu consacrat gramaticii estone. Deşi vorbea nouă limbi, decide: „Vreau să cînt frumuseţea stelelor/În limba poporului meu." Fără a avea modele în limba maternă, a compus în estonă mai mul­te ode şi pastorale, a căror frumuseţe este apreciată şi în prezent. Cine ştie cîte mai crea şi beletristică, şi lucrări ştiinţifice -, dacă nu murea, răpus de tuberculoză, în vara lui 1822, fără să fi ajuns la 21 de ani...

Pe acest fundal destul de sumbru, scrisul eston nu a stat, totuşi, pe loc; şi limba esto­nă a avut o evoluţie apreciabilă, totuşi, în sec. XVI-XIX. Primele cărţi tipărite în estonă apar din anul 1629 - erau nişte „îndrumare" pentru preoţii luterani; la finele acestui secol apar şi primele „îndreptare"-manuale pentru elevii şcolilor bisericeşti. În 1715 vede lumina tiparului traducerea în estonă a Noului Testa­ment, iar în 1739 este tipărită Biblia în estonă. (Amintim, în context, că Noul Testament în română a fost tipărit prima dată în 1648, la Bălgrad - Alba Iulia, iar Biblia de la Bucureşti a văzut lumina tiparului în 1688.) În 1731 apare primul calendar eston, care deschide o serie impresionantă de calendare, cu un rol deo­sebit de important pentru dezvoltarea lim­bii şi culturii estone. O primă revistă începe să apară în Estonia la 1766, un prim ziar - în 1821. Specificul acestei etape a istoriei limbii şi literaturii estone rezidă în faptul că textele

- religioase, didactice, publicistice, beletristi­ce sau de altă natură - erau scrise numai de străini, de regulă, de germani. Astfel încît, lite­rele estone ca atare înscriu o existenţă certă de aproximativ două secole şi nu vom greşi, nici nu-i vom ofensa pe estoni spunînd că ei au o literatură tînără. Cu o precizare, extrem de importantă: este tînără, dar viguroasă, ca şi întreaga spiritualitate a acestui popor care a cunoscut în ultimele două veacuri o admirabilă ascensiune.

Începutul „estonizării" literaturii, a cul­turii scrise în Estonia se produce, sau poate, mai bine zis - se afirmă prin apariţia epopeii Kalevipoeg, de care am amintit deja. Urmează valoroasa contribuţie a Lydiei Koidula (1843­1886), autoarea unor remarcabile cărţi de poezii precum Waino-lilled („Flori de cîmp") sau Emajoe oobik („Priveghetoarea pe rîul Emajogi"). A scris şi piese dramatice, care au pus bazele teatrului naţional, L. Koidula ma-nifestîndu-se şi ca regizor. S-a implicat plenar în organizarea primei sărbători a corurilor es­tone, acestea avînd un rol cu totul deosebit în afirmarea conştiinţei estetice şi naţionale a estonilor. La finele sec. XIX - începutul sec.

XX publică o serie de proze istorice Eduard Bornhohe (1862-1923), scrieri mult gustate de numeroşi cititori în epocă. Graţie unor dramatizări, respectiv, a punerii pe scena teatrelor estone, iar apoi şi datorită ecrani­zării, lucrările lui E. Bornhohe şi-au asigurat o dăinuire pînă în zilele noastre. Vom amin­ti, în context, de filmul Ultima relicvă, turnat după romanul său Ultimele zile ale mănăstirii Pirita, în anii '70 ai sec. XX, la casele de film din Tallinn, şi care a avut un numeros public spectator în toată URSS, precum şi în multe ţări europene. În aceeaşi perioadă - răscru­cea sec. XIX-XX - a activat şi Eduard Vilde (1865-1933), considerat primul scriitor pro­fesionist al estonilor, autor de romane de un realism cam dur, primele care au început a fi traduse în lume: mai întîi în finlandeză, apoi în germană, rusă, franceză, suedeză etc. Nu­mele lui Eduard Vilde provoacă confuzii - în­tru cîtva explicabile - cu un contemporan al său: englezul Oscar Wilde (1856-1900), poet, dramaturg şi prozator, cel care şi-a sintetizat principiile estetico-morale nonconformis-te în romanul Portretul lui Dorian Gray. Spre deosebire de omonimul său englez, estonul s-a ţinut cu stricteţe de precepte estetice şi morale tipice vremii sale - o epocă în care prevalau, totuşi, abordările realiste şi purita­ne. Reprezentative pentru creaţia lui E. Vilde sînt scrierile ce alcătuiesc trilogia romanescă Mahtra soda („Războiul din Mahtra", acesta fiind, de fapt, primul din cele trei romane unite structural şi tematic), însă nu mai puţin rezistente sînt romanele sale Kulmaale maale („Într-o ţară flămîndă", tradus la noi cu titlul „Spre aspre meleaguri") sau Măekula piima-mees („Lăptarul din Măekula"), şi acesta tra­dus la Chişinău, fiind şi prima scriere estonă pe care a citit-o, profund impresionat, sub­semnatul, pe cînd eram elev în clasa a VIII-a a şcolii de cultură generală.

În 1905 apare prima societate literară (de fapt, o grupare de scriitori, ce se întru­neau într-un fel de cenaclu) - Noor Eesti („Tînăra Estonie"), care a activat un dece­niu, animatorii ei fiind poetul Gustav Suits (1883-1956) şi prozatorul Friedebert Tuglas (1886-1971). Aceşti scriitori, foarte tineri pe atunci, pasionaţi de curentele neoroman­tice şi simboliste, lansează un principiu ce devine o linie definitorie pentru literatura şi cultura Estoniei: „Să rămînem estoni, dar să devenim şi europeni." Un merit deosebit al societăţii literare Noor Eesti rezidă în aspira­ţia de a acorda o atenţie sporită elementului estetic în operele literare, considerîndu-se că anterior se punea excesiv accentul pe fond, neglijîndu-se forma.

O perioadă de autentică şi impresio­nantă înflorire a literaturii, artei, culturii, ştiinţelor a cunoscut Estonia în anii de in­dependenţă, 1918-1940. Chiar şi sursele de referinţă sovietice: tot felul de enciclopedii, istorii ale literaturii, studii, monografii etc. - programate să cultive dispreţul şi ura faţă de tot ce amintea de capitalism şi de dezvol­tarea independentă a popoarelor încorpora­te în URSS, ei bine, chiar şi aceste îndreptare nu puteau nega, tăgădui anumite realizări ale spiritualităţii estone şi a celorlalţi baltici. În 1922 a fost întemeiată Societatea scriito­rilor estoni (SSE), un sindicat viabil ce apăra interesele literaţilor şi editorilor. Peste un an, în 1923, SSE începe a edita revista literară Looming („Creaţie"), care apare, fără întreru­peri, pînă în prezent. Nu numai scriitorii, dar şi alţi oameni de creaţie beneficiau de un sprijin, de o ocrotire a statului - prin inter­mediul unei fundaţii, Kultuurkapital, a cărei activitate a fost reluată după 1991. Cercetări­le ştiinţifice, poate îndeosebi cele filologice, constituiau şi ele o prioritate ridicată la nivel de politică de stat. Tocmai datorită acestei atitudini, în două decenii de independen­ţă, în Estonia au apărut numeroase dicţio­nare explicative, bilingve, mai fiind editate peste 30 de dicţionare terminologice, prin care au fost consacrate în limba estonă circa 100 000 de termeni în cele mai diverse sfere ale vieţii şi activităţii umane. Munca aceasta, de-a dreptul titanică, a culminat prin edita­rea, în anii 1932-1937, a Enciclopediei Estone, în 8 volume. La acest capitol e de menţionat rolul aparte pe care l-a avut lingvistul şi tra­ducătorul Johannes Aavik, un adept fervent al demersurilor filozofico-estetice ale lui Be­nedetto Croce. Printre altele, J. Aavik a fost şi unul dintre iniţiatorii campaniei de esto-nizare a numelor, acţiune ce s-a produs în anii '30 ai sec. XX. E de precizat că nu a fost o campanie „benevol-obligatorie" cum se pro­ceda la sovietici, ci la nivelul sugestiei, al re­comandărilor. Atunci în Estonia unele nume străine (germane, scandinave, slave, baltice) au fost traduse în limba oficială; numele de alte origini sau schimonosite în trecut de preoţii nemţi ori de cinovnicii ruşi au căpă­tat terminaţii specifice, identificatoare şi, în consecinţă, inconfundabile. S-a ajuns astfel la o „normalitate onomastică", numele omu­lui fiind şi el un însemn al apartenenţei la o comunitate etnoculturală.

În literatură s-a produs o firească diver­sificare a genurilor, speciilor, curentelor, de­mersurilor, subiectelor. Şi-au spus cuvîntul, în acest sens, diferite grupări, cenacluri, mi-croasociaţii scriitoriceşti: Siuru, Abrujad, Ta-rapita etc. Neoromantismul, ca şi realismul, îşi menţin poziţiile o habă, dar tot mai mulţi literaţi estoni sînt fascinaţi de neorealism, simbolism, expresionism, apoi de imagism, futurism, dadaism etc. Graţie influenţei ar­telor figurative, în literatură îşi fac loc şi ma­nifestări ale unor curente, mişcări şi tendin­ţe moderniste, de avangardă. În poezie se impun Johannes Semper, Juhann Liiv, M. Under, J. Kărner, A. Alle, V. Ridal, H. Visna-puu, iar în proză - A.H. Tammsaare, August Malk, M. Metsarunk, Aadu Hint, P. Vallak, A. Gailit, F. Tuglas etc. Oskar Luts scrie nişte formidabile cărţi pentru copii şi adolescenţi. Un loc distinct în literatura estonă a celei epoci îi revine lui Anton Hansen Tammsaa-re (1878-1940), prozator şi dramaturg, autor de romane realiste cu implicaţii psihologice, în fruntea cărora este situată de obicei pîn-za epică Todeja oigus („Adevăr şi justiţie"), în cinci volume, scrisă în anii 1926-1933. A fost primul eston propus pentru Premiul Nobel, Juriul de la Stockholm urmărind astfel şi sco­pul de a contribui la afirmarea Estoniei pe plan internaţional, în condiţiile în care exis­tenţa ei era primejduită de poftele expansio­niste ale URSS şi ale Germaniei. O dublă fata­litate - moartea scriitorului, apoi şi ocuparea patriei sale de către sovietici - a împiedicat încununarea creaţiei lui A.H. Tammsaare şi a întregii literaturi estone cu acest prestigios premiu.

Pînă în iulie 1940, în Estonia apăreau peste 270 de ziare şi reviste, multe literare şi de cultură, cîteva zeci erau în limbile mino­rităţilor naţionale: rusă, germană, suedeză, idiş. Aceste publicaţii au fost închise, toate ca una, peste noapte - la cîteva zile după intra­rea Armatei Sovietice în Estonia, pe 17 iunie 1940. A fost suspendată, desigur, şi editarea celui mai vechi şi mai prestigios ziar eston, Eesti Postimees, fondat în 1864, dar a cărui apariţie avea să fie reluată în 1990. Deşi obiş­nuiţi cu o greu imaginabilă diversitate a pre­sei, estonii au fost de-a dreptul stupefiaţi să vadă în chioşcuri şi în librării ziare cu chipul lui Stalin în prima pagină, cu rubrici şi titluri exaltate, „heirupiste", specifice propagandei bolşevice din epoca marelui dictator. Doar ne putem imagina uimirea locuitorilor unei ţări libere cînd le-a fost dat să descopere pu­blicaţii de cultură cu denumiri total străine spiritului lor: de exemplu, noile reviste litera­re se numeau Viisnurk („Steaua cu cinci col­ţuri") sau Sirp ja Vasar („Secera şi ciocanul"), aceasta din urma apărînd şi în prezent, ce-i drept, cu o denumire „simplificată" - Sirp, ca simbol al recoltei (eventual, literare).

Anticipînd cea de-a doua ocupaţie so­vietică, survenită în toamna anului 1944, nu­meroşi intelectuali estoni, inclusiv scriitorii, au luat calea refugiului, printre aceştia fiind şi nume notorii ale literelor estone ca Marie Under, Gustav Suits, Hendrik Visnapuu ş.a. Cei rămăşi în patrie, au trebuit să accepte - fie şi provizoriu, fie şi parţial sau convenţi­onal - regulile jocului. Atît în viaţa cotidiană, cît şi în cea literară şi intelectuală în genere a urmat un deceniu de coşmar. Mai puţine decît la noi, dar au apărut şi în Estonia scri­eri de genul „poemului colectiv" Inima cîntă, alte lucrări profund şi stupid ideologizate. Unii scriitori estoni au preferat, totuşi, „să ia o pauză", să păstreze tăcere, retrăgîndu-se, ai­doma lui Igor Creţu la noi, în munca de tradu­cere; sau în cercetarea filologică, să practice alte activităţi, uneori cu totul străine de scris. După 1956, odată cu „dezgheţul" hruşciovi-an, în cele trei ţări baltice, literatura, artele, cultura au intrat pe un făgaş cît se poate de firesc. Exista şi acolo cenzură, erau şi acolo indicaţii, presiuni şi intimidări din partea Par­tidului comunist şi a organelor represive ca să fie adoptate şi respectate principiile „re­alismului socialist". Numai că cei mai mulţi scriitori şi oameni de artă şi cultură estoni nu luau în serios asemenea cerinţe ori adoptau un limbaj esopic, alegoric, în care era extrem de dificil să găseşti frontiera între „realismul socialist" şi neorealism, ba chiar şi absurd, horror, abstracţionism etc. Se vorbeşte de un joc „de-a v-aţi ascunselea"" sau „de-a şoarece­le şi pisica" la care se dedau scriitorii estoni cu cenzura sovietică: oricît de abilă, această in­stituţie nu putea controla, nici „corecta" toate „abaterile" din poezie, proză, dramaturgie, publicistică. Erau frecvente cazurile cînd cen­zorii locali mai închideau ochii la unele scrieri „suspecte", încît acestea, cel puţin în original - în estonă, adică - apăreau intacte, şi doar în versiuni ruse erau „curăţate", tipărite cu multe „croşete", uneori rebutate sau puse la index după apariţie. Poate de aceea, literatura es­tonă din anii '60-'80 era prea puţin asemănă­toare cu literaturile altor popoare înglobate în URSS, scrisul estonilor suportînd anumite comparaţii doar cu cel al vecinilor, din Le­tonia şi Lituania. Numai cronologic putem vorbi de „şaizecişti", „şaptezecişti", „optzecişti", „nouăzecişti"" - aşa cum sînt ierarhizaţi la noi scriitorii. Cei din generaţia „şaizecistă" şi în Es­tonia aveau cele mai strînse legături sufleteşti cu „perioada burgheză", pe cînd următoarele două generaţii îşi datorau evoluţiile mai ales contactelor cu valorile spirituale vest-euro-pene, de regulă, via Finlanda (la noi situaţia fiind similară, cu fireasca deosebire că Finlan­da noastră era România).

Greu de spus care specie literară a pro­sperat mai mult sau a fost cea preferată în Estonia din anii de ocupaţie sovietică, pentru că au înregistrat frumoase împliniri şi poezia, şi proza, şi dramaturgia, şi eseistica. Tocmai din acest motiv, riscînd să întocmim o listă a creaţiilor mai competitive, chiar dacă o şi facem pe criteriul „apartenenţei" la o spe­cie literară, vom înşira doar nume de autori, eventual şi de unele opere, însă exclusiv din categoria celor pe care am avut ocazia de a le citi personal. Astfel, dintre poeţi vom aminti: Betti Alver, Hando Runnel, Debora Vaaran-di, Elen Niit, Arvi Siig, Juhann Viiding, Paul

Erik Rummo, Jaan Kaplinski... Prozatorii ar forma o listă mai întinsă, din care însă nu pot lipsi, credem, Aadu Hint, Juhann Smuul, Erni Krusten, Paul Kuusberg, Mats Traat, Eno Raud, Mati Unt, Viivi Luik, Mihkel Mutt... Şi, desigur, Jaan Kross, autor de fulminante ro­mane istorice, scriitorul eston care a candidat, în ultimul deceniu, de cîteva ori, la Premiul Nobel - cu regret, fără succes... Am remarca, în context, un specific al literaturii estone: familiile de scriitori, atît cupluri, cît şi fraţi-surori. Un cuplu deosebit de edificator l-au format Vladimir şi Aimee Beekmann. Cît Vl. Beekmann scria poezii sau proze, fiind totuşi mult preocupat de viaţa Uniunii Scriitorilor, al cărei lider (preşedinte) a fost un timp des­tul de îndelungat, frumoasa lui soţie, Aimee, publica, cu o uimitoare regularitate, roma­ne psihologice, unele destul de voluminoa­se, altele cu tentă naturalistă, ca, bunăoară, Opţiunea, al cărei conţinut nici măcar acum nu poate fi rezumat fără o doză de jenă. Ralf Parve (n. 1919) a scris poezii, proze, piese dramatice, cărţi pentru copii, iar împreună cu Lilli Promet (1922-2007) a editat vreo şapte cărţi cu note de drum şi eseuri de natură să popularizeze în Estonia cultura altor ţări şi popoare, inclusiv spiritualitatea românească. L. Promet era o apreciată autoare de nuvele şi romane, a tipărit şi plachete de versuri, cel puţin două piese i-au fost jucate la cele mai bune teatre din Tallinn şi Tartu. Totuşi, s-a fă­cut cel mai mult cunoscută - departe de ho­tarele Estoniei - prin romanul „impresionist", dar şi nonconformist, Primavera (1971), aces­ta fiind anticipat de microromanul-pamflet Cine răspîndeşte anecdote (1967). S-au impus în proză şi în publicistică fraţii gemeni Juri şi Ulo Tuulik (n. 1940).

Are Estonia secolului XX şi o drama­turgie valoroasă, unele piese dramatice de Egon Ranett, Enn Vetemaa, Ardi Liives ş.a. fiind montate la Moscova, Berlin, Helsinki, Stockholm, Oslo, Paris, dar şi la Chişinău, Iaşi, Bucureşti. După 1991, au venit cu un mesaj înnoitor tinerii dramaturgi A. Kivirăhk, M. Koiv, M. Kivastik. Un regizor de teatru, de veritabil calibru mondial, Kaarel Ird, făcuse din Teatrul Vanemuine de la Tartu o scenă a unor surprinzătoare experimente teatrale, deşi activează teatre foarte bune şi în alte oraşe provinciale (Părnu, Viljandi, Rakvere), ca să nu mai vorbim de Tallinn, unde în ca­pul topurilor de preferinţe se situează, to­tuşi, Opera Naţională Estonia, urmată cîndva de Teatrul Tineretului, iar în ultimii ani - de Teatrul experimental NO 99. Poate şi de ace­ea că e o naţiune cu o natalitate în creştere prea lentă, iar în ultimele decenii - chiar în descreştere, scriitorii estoni au creat o su­perbă literatură pentru copii. Pentru micuţi scriu în Estonia numeroşi literaţi, deosebit de popular fiind Eno Raud, tradus în peste 20 de limbi de pe glob (la Chişinău de către Eugenia David), apoi E. Niit, J. Rannap ş.a. În anii de după redobîndirea independenţei, în această ţară cu un milion de locuitori au fost editate peste 2 600 de cărţi pentru co­pii, de la comicsuri şi poveşti pînă la romane şi comedii „serioase". În 2006, cea mai bună carte pentru copii a fost recunoscută Limpa şi piraţii, de Andrus Kivirăhk, cu ilustraţii de Anni Mager. De atunci, purceluşul Limpa, simpaticii Limmo şi Limmu, frate şi surioară, sînt prezenţi nu numai în biblioteci şi librării, dar şi în desene animate, pe etichete sau pe maiourile micuţilor.

Acum, în ultimii 20 de ani

Literatura estonă nu poate fi prezentată complet fără a se invoca şi numele autorilor din exil. Despre trei dintre aceştia (M. Under, G. Suits, H. Visnapuu) am amintit mai sus: deşi opera lor era interzisă în Estonia sovietizată, totuşi era cunoscută, fie datorită posturilor de radio „inamice", fie graţie „samizdat"-ului. Conform unei recente contabilizări, în peri­oada 1944-1990 au apărut în străinătate cir­ca 300 de romane, peste 200 de plachete de versuri şi cam tot atîtea volume de eseistică, istorie şi critică literară, filozofie şi estetică, de autori estoni refugiaţi. După 1991, aceştia au fost integraţi în circuitul literar eston, multe scrieri de-ale lor constituind pentru cititori adevărate revelaţii. Este şi cazul romanului Nume pe plăci de marmură, în care Albert Kivikas tratează despre sacrificiul tinerilor, în războiul de independenţă din 1918-1920. Receptarea Numelor... a atins cote şi mai im­presionante graţie unei izbutite ecranizări, capabilă să-i readucă pe estoni în cinema­tografe. Deşi nu au putut umbri literatura estonă „sovietică", lucrările scriitorilor estoni din exil sînt acum cele mai gustate, inclusiv în virtutea unei mode, foarte posibil, trecă­toare totuşi. În genere, cele două decenii de independenţă au generat în Estonia mutaţii surprinzătoare în perceperea scrisului - atît din partea scriitorilor, cît şi a cititorilor. Unii prozatori şi poeţi, cu destulă priză la publi­cul cititor în anii '70-'80, au „muţit", au părăsit masa de scris în beneficiul publicisticii sau al activităţilor întru binele obştesc: literaţii estoni au devenit preşedinţi de societăţi cul­turale, lideri de fundaţii şi de partide, diplo­maţi, miniştri, ba chiar şi prim-miniştri. Ori­cum, nu au rămas estonii fără scriitori!

Actualmente, poezia mai este dominată de către Doris Kareva, un nume cunoscut în lirica estonă încă în ultimii ani de regim sovietic. După obţinerea independenţei au apărut în Estonia mai mulţi autori promotori ai aşa-zisei „proze pure", unul dintre primii ei reprezentanţi fiind Tonu Onnepalu, care semnează cu un pseudonim mai sonor pen­tru auzul europenilor - Emil Tode. În 1993 E. Tode a tipărit în Franţa, pe cont propriu, ro­manul Zona de frontieră (sau: Ţara-frontieră) şi a editat-o în străinătate nu pentru că în pa­trie nu i-ar fi permis cenzura (abolită în Esto­nia încă în 1990), nici pentru că s-ar fi temut de reacţia negativă a publicului, ci mai curînd pentru că îşi cunoştea bine „clientela": mulţi estoni mai trăiau cu iluzia că tot ce vine din Vest este şi calitativ. După cum consideră unii critici din Estonia, chiar dacă e scris frumos, acest roman al patimilor vicioase nu e unul de dragoste, ci o carte a urii, a urii faţă de om şi de tot ce ne înconjoară. Oricum, a apărut la Tallinn în cîteva ediţii, fiind la ora actuală cartea estonă cea mai tradusă, editată deja în zece ţări. Posibil, ca o replică la prozele lui E. Tode, au apărut în Estonia şi romane de dra­goste pentru femei, scrise de tinere autoare ca Aita Kivi sau Kati Murutar. Bun ziarist şi lingvist (semiotician), Kaur Kender (n. 1971), deşi consideră, într-un interviu, că cei mai in­dicaţi pentru a scrie romane sînt prostituate­le şi şoferii de curse lungi, cultivă şi el, destul de energic, prolific, o proză ce se bucură de un extraordinar succes, printre tineri, mai ales. A debutat cu romanul Iseseisvuspăev („Ziua Independenţei"), pe care l-a publicat iniţial în SUA, chiar şi acest fapt asigurîndu-i un spor de interes, specific, al publicului ci­titor. Titlul induce în eroare, deoarece în ro­man nu e vorba de independenţa Estoniei, ci de... America, unde se şi desfăşoară acţiunea. Ziua Independenţei a suportat trei ediţii, fiind urmat de alte opt proze (una în colaborare cu Rain Lohmus) provocatoare, cu precăde­re romane extravagante, „scandaloase", ce şochează prin limbajul libertin, uneori vul­gar. Libertine sînt şi personajele, subiectele, abordările şi mesajele din scrierile lui K. Ken-der, la acest capitol excelînd romanul Check out (2001) - considerat de unii ca o excelentă proză psihanalitică, iar de alţii - ca o banală proză porno. Tînăra prozatoare Aidi Vallik a editat în anul 2000 romanul Ce mai faci, Ann?, şi acesta cu o impresionantă priză la adoles­cenţi, poate şi de aceea că eroina cărţii, o li-ceană exemplară, într-o zi descoperă jurnalul intim al mamei sale, unde însă nu o mai re­găseşte pe maică-sa, o intelectuală rafinată. Se bucură de popularitate în Estonia cărţile de umor şi comediile lui Andrus Kivirăhk, iar piesele dramatice ale lui Jaan Tatte sînt juca­te nu numai în patria autorului, dar şi în alte ţări din nordul Europei.

În literatura şi cultura estonă ocupă un loc cu totul deosebit traducerile. Există o tra­diţie, o şcoală, dar şi o fascinaţie aparte a es­tonilor pentru tălmăciri: chiar şi sub regimul sovietic, cînd Moscova preconiza recursul la intermediarele ruse, în Estonia se făceau traduceri din peste 50 de limbi de pe glob! Din 1957, la Tallinn apare şi o revistă speciali­zată, Loomingu Raamatukogu, se editau serii şi colecţii cu opere din literatura universală. Erau - şi nu puţine - cazurile cînd anumite romane, poeme, piese dramatice finlandeze, norvegiene, suedeze, dar şi franceze, ame­ricane, latino-americane erau transpuse în Estonia înainte de a vedea lumina tiparului la Moscova. Cel mai mult se traducea în esto­nă din literatura rusă (era la mijloc, desigur, şi o problemă de conjunctură), apoi - din cea germană, franceză, engleză, a SUA, fin­landeză, suedeză, letonă, cehă, maghiară, lituaniană, daneză, spaniolă, norvegiană etc.
Personal, în anii '70-'80, am văzut în librări­ile din Tallinn multe cărţi traduse din autori români, unele constituind revelaţii (proze de N. Breban, L. Fulga, A. Buzura, D.R. Popescu etc.) încît, acasă, am căutat să le citesc toc­mai graţie „imboldului eston".

Vom menţiona şi prezenţa în Estonia a cîtorva scriitori ruşi, mai exact, a unor autori de limbă rusă: a trăit aici, în anii 1920-1941, faimosul poet avangardist („egofuturist") Igor Severianin (1887-1941), iar în epoca de stăpînire sovietică - David Samoilov (1920­1990), rafinat intelectual evreu, autor liric de expresie rusă; la fel şi prozatorii Serghei Do-vlatov şi Mihail Veller, acum primul aflîndu-se în SUA, iar al doilea - în Rusia. Să nu uităm de Iuri Lotman (1922-1993), celebru profe­sor de lingvistică la Universitatea din Tartu, unde a deschis o şcoală de semiotică, prima, apoi şi cea mai importantă în URSS.

Dacă aveţi deja o imagine despre starea literelor în Estonia, cu certitudine că vă veţi întreba: ce anume şi unde citesc locuitorii ei? La prima parte a întrebării am răspuns, în linii mari: estonii preferă, mai întîi, literatura din exil, apoi scrierile apărute în ultimele două decenii, diverse lucrări „tinereşti", marcate de spiritul libertin. Ceea ce nu înseamnă că ei ar sfida operele clasicilor estoni, fie ei din sec. XIX, fie din sec. XX. Altă categorie de prefe­rinţe o formează traducerile, realizate pe criterii în genere competitive, încît estonii se mîndresc, pe bună dreptate, că sînt la curent cu cele mai noi împliniri ale prozei, poeziei şi dramaturgiei europene, americane, japone­ze, latino-americane etc. Deşi... totul depinde de la caz la caz. Bunăoară, anul trecut a fost tradus în estonă Coranul, avînd un tiraj solid pentru zilele noastre - 1 000 de exemplare. Ei bine, cartea sfîntă a musulmanilor s-a epu­izat în Estonia, ţară luterană, într-o singură zi!

- deşi avea un preţ destul de „piperat" chiar şi pentru estoni: 600 coroane sau circa 50 de euro...

Există în Estonia numeroase librării

- mici, intime, ca şi cafe-barurile în care, încă din anii '30 ai sec. XX s-a stabilit tradiţia de a citi nu numai ziare, dar şi romane sau cărţi de poezie. Funcţionează, pentru un milion de estoni, peste 600 biblioteci, cea mai bo­gată fiind Biblioteca Universităţii din Tartu, cu peste 4,5 mln. documente, după care ur­mează Biblioteca Naţională din Tallinn. Să nu credeţi însă că toţi estonii citesc fără preget. Tinerii, ca şi la noi, au şi alte preferinţe, apa­rent mai importante decît lecturile. Vizitează expoziţii de artă plastică, acum fiind acolo în vogă video-artele, expuse şi în galeria noului Muzeu de arte Kumu, deschis în 2006, în par­cul Kadriorg, alături de edificiile în care acti­vează conducerea ţării. Mai merg la teatru, mai frecventează corurile, astea rămînînd în continuare o pasiune naţională. Ascultă muzica pop, folk, rock, ethno - naţională sau occidentală, căci melodiile ruse le par esto­nilor prea de tot stridente. În plus, la ce bun ar asculta muzică rusească, de vreme ce au o mulţime de cîntăreţi ai lor, de real talent - pe unii i-am putut asculta şi noi la diferite ediţii ale Euroviziunii, în 2001 estonii ieşind învingători. Sărbătorile cîntecului şi dansu­lui popular se organizează şi acum, o dată la cinci ani, antrenînd numeroşi melomani, încît, după cum observase Ion Druţă într-un eseu consacrat Estoniei, la concertul final „jumătate de ţară cîntă, iar altă jumătate - îi ascultă şi îi admiră". Primăvara la Tallinn se desfăşoară un festival de jazz, iar un festival folcloric internaţional are loc în or. Viljandi, vara. Promotorii muzicii experimentale şi al­ternative intră în competiţie la festivalul Hea Uus Heli (Noi sunete plăcute auzului). Ceea ce percep estonii mai bine decît noi e senti­mentul măsurii: orice s-ar spune, muzica are o anumită durată, ca şi un spectacol de tea­tru sau o expoziţie de artă, pe cînd literatura are doar început, nu şi sfîrşit, însă.

P.S. - Tonalitatea acestui eseu va părea cuiva - cine ştie? - cam exaltată. Dacă şi există, exaltarea e motivată aici de o sinceră, mare şi constantă pasiune pentru civilizaţia Estoniei. Şi, nu mai puţin, de admiraţie pen­tru vitalitatea spiritului, literaturii, culturii, demnităţii naţionale a acestui popor baltic. O vitalitate de excepţie. Chiar dacă... stra­niu, trist, greu acceptabil, dar adevărat, to­tuşi: mor şi în Estonia mari scriitori, artişti, patrioţi. Cea mai dureroasă „implicare", în acest sens, am avut-o pe 16 februarie 2007, cînd i-am dat un telefon, la Tallinn, lui Lilli Promet, ca s-o felicit la cea de-a 85-a ani­versare. Mi-a răspuns soţul ei, Ralf Parve, ca să-mi spună, îndurerat, că scriitoarea, atît de dragă sufletului meu, decedase în chiar ziua ei de naştere. Peste un an, era să se prăpă­dească, în urma unei grele maladii, şi fiul lor, istoricul şi publicistul Ralf Parve-jr. Ceva mai înainte se călătorise Mati Unt (1944-2005), un excelent prozator, dramaturg şi regizor, eseist, scenarist, traducător. Scria o proză uluitoare, cu totul neobişnuită pentru stan­dardele estetice ale „realismului socialist". M-a încîntat de la prima sa carte: Adio, pisoi roşcat!, un microroman scris la nici 18 ani. M­au tulburat nuvelele sale Ca un pustiu, malul mării (în estonă Turirand; în rusă - Golîi be-reg) şi Via regia, apoi romanul Balul toamnei (Sugisball), după care regizorul Veiko Ouna-puu (n. 1972) a turnat nişte filme de mare succes, premiate la prestigioase festivaluri cinematografice, de la Berlin, Karlovy Vary, Veneţia etc. La onorabila vîrstă de 87 de ani a părăsit această lume Jaan Kross (1920-2007), patriarhul prozei psihologico-istorice de fac­tură modernă, poate cel mai cunoscut nume eston, de scriitor în lume. Mulţi mai ţin minte interviurile pitoreşti realizate de Urmas Ott (n. 1955), pe care le urmărea, cu sufletul la gură, întreaga URSS, în ultimii ei ani de exis­tenţă. Anul trecut, s-a stins şi el, chinuit de o boală ce l-a făcut să se retragă de la TV - la radio, apoi în solitudinea casei. Astfel apar şi la cimitire jerbe de flori, monumente, alte însemne ale neuitării. Şi, dincolo de durerea pierderilor, oricum răsare bucuria vieţii; vor­ba cîntecului - după noapte, vine zi - în Es­tonia, în Moldova, pe oricare altă palmă de pămînt dăruită de Cel-de-Sus cu miraculoa­sa existenţă umană. Vl. P.

Referinţe bibliografice:

Adamson, Andreas. Istoria Estonii: [manu­al pentru licee] / Andreas Adamson, Sulev Valdmaa. - Tallinn: Koolibri, 1999. Druţă, Ion. Mozart la sfîrşitul verii: [eseuri des­pre popoarele baltice] / Ion Druţă. Scrieri. Vol. 4. - Chişinău: Ed. Hyperion, 1990. - P. 355-399.

Estonskaia literatura // Kratkaia literaturnaia enţiklopedia. Vol. 7. - Moscova, 1975. Kudu, Reet. Literatura kak opasnaia i gruba-ia şutka: [trecere în revistă a literaturii esto­ne din anii 1991-2003] // Kontinent. - 2003.- Nr. 115.

** Mutt, Mihkell. Moartea unui critic literar: nuvelă: [referiri la viaţa literară din Estonia anilor '30-'70] / trad. de Vl. Pohilă. - (manus­cris).

Nicolescu, Tatiana. O zi la Tallinn: [impresii despre lit. estonă] / Tatiana Nicolescu. Pe sca­ra timpului: eseuri. - Bucureşti: Ed. Eminescu,1972.

Pohilă, Vlad. Trei decenii cu Estonia în suflet: [referiri la lit. estonă contemporană] // Lilli Promet. Cine răspîndeşte anecdote. - Chişi­nău: Prometeu, 2008. - P. 5-22. Promet, Lilli. De ce iubim noi România: eseu: [despre receptarea literaturii şi culturii româ­ne în Estonia] / Lilli Promet, Ralf Parve // Lilli Promet. Cine răspîndeşte anecdote. - Chişi­nău: Prometeu, 2008. - P. 145-150. Toom, Jana. Mohovîe borodî nînce doroghi: [despre lit. estonă pentru copii, anii 1991­2007] // Jana Toom, Natalia Aug // Stolitsa.- 2008. - [Nr. 4] (Apr.).

Un pămînt numit Estonia: [grupaj de articole şi interviuri consacrate literaturii estone con­temporane; poezii şi proze de autori estoni] // Contrafort. - 2000. - Nr. 1-3 (63-65). Vahtre, Luare. Istoria estonskoi kulturî. - Tal­linn, 1994.

Veidemann, Rein. O statuse (=sudbe) pisatelia v Estonii // Ruthenia. - 2007. - Nr. 8 (Aug.). Veliki i moguci estonski iazîk: [evoluţia limbii literare estone; codificarea ei în anii 1900 -1940] // Interlinguistica Tartuensis. - 1990.

- Nr. 7. - P. 52-71, http://www.wordkeeper.ru/blog/ p=53